Recent am auzit o romantică definiţie a adolescentului: “un aspirand la rolul de adult”.

Din păcate acest rol vine la pachet nu numai cu beneficiile – percepute din postura adolescentului, discreţionare –  ci şi cu un evantai de responsabilităţi şi obligaţii.

Aşa că, de multe ori, adolescentul preferă să renunţe la atributul de „aspirand” şi să rămână în stadiul de pre-adult atâta timp cât beneficiile încă pot fi culese.

• Lipsa unor responsabilităţi financiare – adolescentul este susţinut financiar de familie;
• Posibilitatea de a beneficia de educaţie gratuită în raport cu eforturile depuse;
• Lipsa unei responsabilităţi relaţionale, mai curând pusă pe seama imaturităţii emoţionale acceptate social;
• Libertate de mişcare şi călătorie, în absenţa unor „obstacole” cum ar fi jobul şi familia;
• Susţinerea şi integrarea socială facilă într-un grup de interese similare (anturajul, gaşca);
• Entuziasmul specific vârstei, senzaţia că orice este posibil, sau, cum ar zice adultul „orice zboară se mănâncă”

Cele mai importante beneficii ale etapei adolescentine, însă, ţin de conjunctură: părinţii încă sunt dispuşi să „cotizeze” şi să preia eforturile financiare, există încă o cameră a „copilului” în casa părintească, prietena încă nu doreşte cu tot dinadinsul un copil şi o familie.

Adolescentul întârziat poate astfel să mai prelungească o etapă de viaţă care mai târziu, adult fiind, o va denumi „de aur”.

Cu toate acestea, inevitabil, etapa adolescentină se încheie.

Caracterele secundare definind cele două sexe, aferente vârstei biologice, s-au conturat.

Şcoala formală, obligatorie şi neobligatorie, are un sfârşit.

Societatea începe să preseze pentru a primi înapoi ce a investit în formarea tânărului individ. Familia, prietenii, cunoscuţii, toată lumea presează. Fluturele are deja aripi şi trebuie să zboare.

Încep să apară cu adevărat responsabilităţile de care adolescentul nu mai poate fugi: jobul, cariera, familia, progeniturile, timpul din ce în ce mai puţin.

Încetul cu încetul, aproape pe nesimţite, adultul începe să uite de framântările vârstei de aur, de anxietatea prezentă la tot pasul, de miile de întrebări pe care şi le punea, multe rămase fără răspuns atunci, de incertitudinile care îi blocau acţiunile, de oglinzile în care încerca să se vadă la fel, dar şi diferit de ceilalţi.

Îi rămân, poate, câteva întrebări, la care mai meditează uneori: cum ar fi fost dacă…? şi una dintre ele ar putea fi: „cum ar fi fost dacă atunci aş fi avut pe cineva cu care să mă consult, care să nu mă judece şi să mă accepte aşa cum sunt?”