Am mai scris undeva că ceea ce suntem este produsul a multor interacţiuni, dar cea mai importantă pondere o au contribuţiile conjugate ale mamei şi tatălui, primele arhetipuri sexuale cu care copilul ia contact şi de la care începe şă îşi umple raniţa cunoaşterii. De la mamă învăţăm delicateţea, răbdarea, tenacitatea, grija, atenţia, sensibilitatea. De la tată învăţăm onoarea, dreptatea, puterea, ambiţia, autoritatea, interesul, afirmarea, agresivitatea. Şi multe altele de la amândoi, zi de zi, oră de oră, privire de privire, cuvânt de cuvânt.

Ce nu ni se dă şi ce nu receptăm, din varii motive, de la lipsă ocazională, îndelungată sau permanentă a unuia sau altuia dintre părinţi până la lipsuri sau defecte de comunicare sau pur şi simplu dezinteres rămâne să umplem noi cu ce ne pune la dispoziţie viaţa: cărţi, prieteni, filme, povestiri, vise. Uneori golurile rămase sunt dureroase, resimţim lipsa a ceva vital. Ne apucă disperarea, un imbold primar şi imperativ de a umple cu ceva acel vid. E ca şi cum şablonul iniţial are înscris în el un reţetar şi misiunea noastră este să îl completăm, cu originale sau înlocuitori, chiar dacă cei din urmă sunt non-hrănitori sau chiar toxici.

O copilă devenită adolescentă tânjeşte după aprobarea tatălui.
Ani la rând a aşteptat să vadă în ochii lui sclipirea tandră a acceptării, a încurajării, a mândriei de a-i fi el ei mentor, iar ea lui, discipol fidel.
Ani la rând a primit în schimb critici, observaţii, zeflemele. Toate acestea au brăzdat sufletul mai rău decât ar fi facut-o nişte cicatrici pe piele.
Şi a crescut aşa, iar sufletul a crescut şi el cu brazdele lăţindu-se aidoma.
Foamea de a fi aprobată a rămas, dar acum e cerută altora. Fata pretinde acum acceptare şi admiraţie de la partenerii care habar nu au de unde şi de ce tot acest zbucium, de ce această oscilaţie între: „Sunt minunată, acceptă-mă aşa cum sunt şi spune-mi asta cât mai des!” şi „Ştiu că nu sunt destul de bună pentru tine şi mă tem ca mă vei părăsi curând după ce vei descoperi asta!”.
Eu vreau să îi dau acestei fete curajul de a fi ea însăşi, de a se accepta ea însăşi mai întâi, facând abstracţie de ce cred toţi ceilalţi, incluzând aici şi tatăl care i-a refuzat plantarea încrederii în sine. Vreau să îi spun că e OK să greşească, să fie singură, să fie părăsită uneori, pentru că are în ea toate resursele să o scoată la capăt şi să-şi găsească fericirea, fără umilinţă, disperare sau privire piezişă în oglinda în care aşteaptă chipul tatălui să încuviinţeze actele ei.
Încuviinţarea o va găsi în ochii celor care o înţeleg. E suficient.