Scenariul clasic este cel în care cel de-al treilea câştigă, dar asta numai în cazul în care intenţia acestui terţ este de a dezbina, conform dictonului „Divide et impera”.

În viaţa reală, sunt multe situaţii de relaţii tripartite în care pot apărea conflicte între două părţi, cu sau fără efecte asupra celei de-a treia.

În cele ce urmează mă voi referi la cazul poate cel mai des întâlnit, şi anume la relaţiile familiale, în care cei trei actori sunt mama, tata şi copilul.

Conflictele familiale sunt foarte putin documentate statistic la nivel mondial.

Conform unui studiu efectuat in România in anul 2000, majoritatea repondenţilor au afirmat că violenţa în familie este o problemă ce aparţine cuplului şi este de datoria lui să o rezolve (35% ), societatea şi instituţiile statului intervenind prea puţin în rezolvarea acestora – i.e. rudele (28%), Poliţia (28%), vecinii (13%).

Tot statisticile arată că aproximativ 75-80% din femei – şi implicit copiii – sunt victime ale abuzurilor în familie. Deşi mai rare, cazurile când victime ale violenţei conjugale sunt bărbaţii, au acelaşi impact periculos asupra copiilor.

Abuzurile familiale pot lua diverse forme:

• abuz fizic – bătaie, omucidere, mutilare genitală feminină, uciderea soţiei după moartea soţului, infanticid feminin;
• abuz sexual – viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;
• abuz psihic şi emoţional – intimidări, ameninţări (inclusiv la adresa copiilor sau altor rude apropiate), agresiune verbală, umilire constantă, folosirea poreclelor, distrugerea demonstrativă a unor obiecte, lovirea animalelor domestice, confiscarea obiectelor personale, afişarea ostentativă a armelor, şantajul, izolarea de familie sau prieteni;
• abuz economic – lipsirea de mijloace de subzistenţă (hrană, medicamente), refuzul de a contribui la susţinerea familiei, împiedicarea partenerului să meargă la slujbă sau să lucreze, luarea cu forţa de către un partener a banilor câştigaţi de celălalt, lipsirea de orice control asupra bugetului comun.

Copiii sunt adesea martorii îngroziţi ai abuzurilor şi conflictelor familiale, ei putând fi victime colaterale imediate sau dezvoltând în timp maladii sau comportamente cronice nedorite.

Cele mai frecvente manifestări ale copiilor afectaţi de atmosfera tensionată din spaţiul familial sunt:

– Lipsa poftei de mâncare, care generează malnutriţie şi întârzieri în procesul firesc de dezvoltare fizică şi psihică;

– Ticuri şi obsesii comportamentale (clipit des, tricotilomanie, onicofagie, alte gesturi repetitive şi iraţionale)

– Absenteism şcolar, rezultate slabe la învăţătura, dezinteres, întârzieri în evoluţia şcolară;

– Asociere cu anturaje nepotrivite, în încercarea de a fi înţeleşi şi acceptaţi, comportamente antisociale, abuz de substanţe (de la alcool, ţigări şi etno-botanice până la heroină), fuga de acasă;

– Automutilări;

– Boli somatice, cum ar fi anorexia, astmul bronşic, diabetul, alte afecţiuni cu declanşatori psihologici.

Părinţii sunt adesea atât de prinşi în nevoia lor de a-şi regla conturile prin escaladarea conflictelor, încât adesea nici nu bagă de seamă panta pe care alunecă la vale propriii lor copii şi adesea se miră când sunt chemaţi la şcoală de diriginţi sau direct la spitale sau la poliţie.

În cazurile cele mai grave, copiii şi adolescenţii abuzaţi contribuie şi ei la creşterea ratei de suicid din România (aprox. 1/10000 persoane).

Pentru a împiedica răspândirea acestor grave consecinţe ale funcţionării defectuoase ale familiei, membrii adulţi ce poartă responsabilitatea sănătăţii copiilor lor, au datoria de a stopa cercul vicios prin identificarea şi înlăturarea surselor generatoare de conflicte şi de a le gestiona corect daca ele totuşi apar.

Părinţii sunt cei cărora le stă în putere să amelioreze climatul familial, chiar şi cu ajutor specializat din afară, spre exemplu prin terapie de cuplu, astfel încât copiii să se simtă în siguranţă, ocrotiţi de ambii părinţi, în locul pe care îl numesc „acasă”.