Acasă este mai mult decât o casă. Este Casa, investită cu o puternică semnificaţie personală.
Este un loc special, unde revenim, aducem, ne întoarcem, ne ascundem, sau de unde fugim, atunci când ne căutăm propria identitate. Este căminul, leagănul primar, originar, acolo unde am ieşit către lume şi unde ne aşteptau părinţii, primii profesori la catedra vieţii. Este simbolul securităţii absolute, locul unde visele vin şi pleacă liniştite.
Poate că nu întâmplător protectoarea căminului, Hestia – la greci, Vesta – la romani, sora lui Zeus, a dorit să-şi păstreze veşnic virginitatea. Spaţiul de acasă reprezintă un arhetip al curăţeniei fizice şi spirituale şi menirea sa de cuib al vieţii de familie este păzită de focul sfânt al căminului.
Între a nu avea deloc casă şi a le lipsi dintre reperele vieţii tocmai cel care se referă la stabilitate şi siguranţă şi a avea prea multe case, în fond despuindu-le de semnificaţie, rămân cei norocoşi, dar care poate nu realizează ce fericiţi sunt că se pot duce zi de zi, acasă.
Dar acasă nu reprezintă nici pe departe numai pereţii goi.
Începând de la spaţialitate şi arhitectură, „acasa” se îmbibă de personalitatea celui care o locuieşte şi devine o emblemă definitorie, o stare de spirit. Stilul, decorul, culorile, obiectele conţinute vorbesc şi povestesc despre întâmplări, preferinţe, ambiţii, aspiraţii.
Eu spun că „îmi las sufletul pe pereţii casei” şi prin asta înţeleg că orice colţişor de acasă îmi aparţine la modul emoţional şi îi aparţin deopotrivă. A accepta pe cineva în teritoriul acesta privat şi personal este un semn de încredere şi de preţuire.
La asta se poate răspunde cu delicateţe şi generozitate, iar relaţia gazdă – musafir capătă valenţele unei alianţe de prietenie autentică, sau, reversul medaliei, în care desconsiderarea încrederii oferite e similară cu nepăsarea şi cruzimea cu care unii pot strivi o cochilie de melc, fără să le pese că odată cu casa, i-au luat şi sufletul, şi viaţa.
