Soarele ardea necruţător şi umbrele erau aliniate toate cu cea a vârfului cupolei, făcând din arenă un imens ceas solar. Timpul se dilata, astfel încât, până toreadorul ridică ambele braţe deasupra capului, toată suflarea din tribune amuţi. Sus, la ultimul nivel, se mai auzi un fâşâit de celofan lipicios şi imediat plescăit de palmă urmat de un icnet înăbuşit. Apoi, mormânt. Doi norişori începători dansau pe cer sus de tot, fără nicio intenţie de a deveni nimbuşi, iar siluetele lor proiectate în centrul arenei contrastau cu razele, evidenţiind particulele plutitoare de praf. Gurile erau căscate, aşa că praful intra în ele nestingherit, făcând limbile să se încleieze şi omuleţii să atârne inutili şi muţi. Pe rândul de bilete ieftine, de doar 8 euro, un tânăr nesăbuit fusese surprins de moment cu nasul îngropat în urechea iubitei şi, deşi poziţia îl incomoda teribil, nu mai îndrăznea să se mişte. Nu îndrăznea nici măcar să respire pe nas, ca să n-o gâdile, aşa că supravieţuia respirând pe gură un firicel anemic de aer, gest care îl deshidrata cu fiecare secundă. Trăgea cu ochiul la arenă, dorindu-şi mai tare ca oricare să se termine odată, chinul lui şi al taurului deopotrivă. O şuviţă de păr îi acoperea parţial vederea, dar ştia ca sfârşitul va fi marcat de un vacarm cu atât mai sonor cu cât liniştea dinainte era mai solemnă. Iubita lui habar nu avea de chinurile sale şi sincer nici nu-l simţea, uitase complet de el. Pentru ea nu mai era alt bărbat acolo decât matadorul. Nu vedea altceva decât silueta lui impunătoare, mândră, ridicată pe vârfurile botinelor de piele neagră, cu mâinile ridicate deasupra capului, cum a fi fost dacă ar fi dansat flamenco, dar acum având în ele două săbii de oţel îndreptate cu vârful oblic în jos, către moarte.

O babă tuşi indecent şi matadorul tresări o clipă. Fu suficient ca în acel moment să se dezlănţuie iadul pe pământ. Impulsul necesar înfigerii simultane a spadelor în inimă fu diminuat puţin, lucru care putea face diferenţa între viaţă şi moarte. Dar nu a taurului de 510 kilograme, ci a matadorului, singurul bărbat care conta din arenă. Chiar şi pentru mine.

Taurul era mândria cirezii din Lora del Rio, descendent din taurii negri aduşi de însuşi împăratul Claudiu ca să hrănească armatele cuceritoare ale romanilor. Pe atunci, sângele taurilor şi al oamenilor se înfrăţea adesea, iar lucrul ăsta nu se schimbase prea mult, de veacuri. Ce se schimbase era intervenţia sistematică a omului în procesul de selecţie controlată a celor mai bune exemplare pe baza a trei unice criterii: agresivitate, inteligenţă şi agilitate. Taurii erau din ce în ce mai greu de învins, dar oamenilor le place pericolul, provocarea, adrenalina nebună şi sentimentul că, învingându-l pe toro bravo, înving de fapt moartea. În ultima vreme spectacolele erau din ce în ce mai rafinate, mai crude, mai comerciale, mai sclipitoare. Publicul era din ce în ce mai greu de mulţumit şi asta făcea ca toreadorii să fie din ce în ce mai imprudenţi. Toţi ceilalţi, în afară de mine.

Eram la postul meu, abia stăpânind calul alb lipsit parţial de vedere, deci de frică. Hainele mă împovărau, scorţoase şi zăngănitoare, făcându-mi respiraţia un chin. Eu eram acolo pentru el, pentru fantele de aproape 2 metri, cu şuviţele lui cârlionţate şi negre ieşind rebele de sub pălărie. Pentru el, magnetul roşu al privirii înfierbântate a publicului şi ţinta trandafirilor femeilor. Eu nu contam decât să îi asigur lui spatele, când brava, întorcându-i-l monstrului negru. Eu trebuia să îi scap lui pielea, ca să-şi poată culege la sfârşit ovaţiile, trandafirii, urechile şi coada taurului şi toate inimile aruncate spre el ale femeilor. Inclusiv a Mariei. Maria habar nu are că fără mine, Alonso ar fi mort. Mort, strivit, împuns, făcut una cu pămîntul galben al arenei. Maria nici nu mă vede, deşi misiunea mea este la fel de periculoasă, să abat atenţia monstrului către mine, ca să-l salvez pe el, pe bravul matador. Simplul fapt că stau pe cal îmi răpeşte toată gloria, deşi e mult mai greu să struneşti două frici, a ta şi a calului. Oamenii nu ştiu asta. Ei cred ca am un avantaj în faţa taurului, că pot fugi mai repede. Ei nu ştiu că eu nu vreau să fug, că dimpotrivă, îmi doresc să stau şi eu faţă în faţă cu monstrul, să îl privesc în ochii însângeraţi şi să îl trimit la zei rugându-l să mă ierte că sunt mai puternic şi mai viu ca el. Atât de puternic încât Maria să mă doreasca doar pe mine.

Ma uit către Alonso şi văd cum groaza se citeşte mai întâi în ochii lui mândri, apoi se propagă în publicul care se dezmeticeşte eliberând un zgomot infernal. Băiatul care stătea cu nasul în urechea fetei s-a ascuns de tot în părul ei ca să nu fie martor la un masacru iminent. Matadorul fandează imediat ce înfige suliţele, ştiind prea bine că nu şi-a atins ţinta vitală şi că taurul este de-acum un taifun nimicitor. Mă caută cu privirea, încercând în acelaşi timp să ţină capul sus şi zâmbetul mândru, părând că salută publicul pentru cine ştie ce manevră riscantă. Doar noi, cei din arenă, şi taurul ştim că nu-i aşa. Doar noi ştim că Alonso îşi salută moartea, pentru care a fost antrenat ani în şir. Doar eu ştiu că acum, viaţa lui depinde de mine şi eu sunt Dumnezeul lui, aşa, cu calul meu dispreţuit cu tot, şi tot eu ştiu că mai mult decât o privire scurtă dar încărcată de înţelesuri, nu voi primi de la el. Nicio lacrimă, nicio rugaminte, jelanie sau ţipăt. Nicio recunoaştere, mulţumire sau regret.

Cu toate astea, acum este momentul meu de glorie. Nu mulţumirea lui sau aprobarea publicului mă pun în mişcare. Nici măcar vaga speranţă că Maria m-ar putea remarca şi astfel aş putea avea acces la inima ei mândră. Simţul datoriei, al solidarităţii cu omul pe care de fapt îl urăsc mă surprind şi pe mine. Simt o energie uriaşă cum mă împinge brusc, şi dau cu toată puterea cu pintenii în burta calului. Calul se cabrează, pierzând iar secunde preţioase. Matadorul se retrage către puerta del Principe cu faţa la taur, banderillas se agita cu muletele în jurul lui, taurul e orb de furie şi-l fixează ucigaş doar pe Alonso.

Pornesc la trap întins, ţin suliţa îndreptată către taur cu dreapta, iar cu stânga las frâul cât mai lejer cu putinţă, astfel încât calul să ia viteză şi doar zăbala îi dă direcţia spre haos. Timpul se dilată în fracţiuni de secundă. Fără să mai aud nimic, văd doar coarnele albe cu vârful negru, care par muiate în catran, cum vin spre mine, ţintind spre burta calului. Mă ridic în scări ferm, sunt ca un zeu înalt şi eu, cu suliţa răzbunatoare deasupra capului, o simt pe Maria cum îmi mângâie fruntea, ridic brusc hăţurile şi în aceeaşi clipă universul se răstoarnă şi devine negru. O tăcere cumplită pune stăpânire peste conştiinţa mea şi simt la final, odată cu împunsătura cornului, o plăcere ciudată şi blândă care mă împresoară.

Mă rostogolesc să scap de strânsoarea neagră şi atunci descopăr sub mine ce mă chinuise atât de tare: tocul stiletto al pantofului Mariei, peste care căzusem azi noapte, în somn.