Din toate crăciunurile pe care Silvia şi le aminteşte acum, destule crăciunuri trecute, unul singur i-a rămas în minte învăluit într-o lumină blândă şi caldă, unul singur din care amintirea fericirii a putut trece bariera uitării. Era spre sfârşitul căsniciei sale, atunci când trecuseră destui ani în care, de craciun, soţul ei ieşea pe uşă, imediat după ritualul schimbului de cadouri. Acesta era pentru ea era semnalul că va pleca la cealaltă, iar ea va rămâne descumpanită şi furioasă. Dar toate acele emoţii se estompaseră, iar Silvia se resemnase şi învăţa cu fiecare zi să se descurce singură.
De vreo trei luni îl găsise pe Ben, genul de Bernard loial si prevenitor, cu care mereu te simţi în siguranţă. Şi, ce era mai important, cel puţin pentru ea, era lipsa oricăror obligaţii sau aşteptări. Pur şi simplu trăia clipa, acele clipe furate de soţul ei, ea şi le recupera precum un justiţiar şi găsea un mare semn de inteligenţă să facă asta în loc să îşi plângă de milă. Era conştientă de efemeritatea acelei clipe şi cu atât mai intensă era trăirea ei.
Ben era atât de blând şi haios, încât deveni în scurt timp prieten cu copila ei şi probabil că şi în el se activaseră instinctele paterne latente, căci era mereu gata să îi satisfacă orice capriciu nevinovat şi să giumbuşlucărească cu ea. Iar ea se simţea în sfârşit, după mult timp, centrul atenţiei cuiva care părea că o iubeşte. Şi era bine.
Crăciunul, se zice, se sărbătoreşte cu familia. Este atât de discutabil! Care familie? Cu părinţii? Cu părinţii ei? Cu ai partenerului? Cu copiii? Cu toţi laolaltă? Greu de spus..Cert este că în acel an, era pentru prima oară, de multă vreme, când îşi permitea să îşi lase frâu liber şi să se bucure de clipa prezentă, total şi necondiţionat. Şi nu a fost nimic spectaculos, nimic pompos sau neobişnuit. A fost doar ceva care oamenii fac de sărbători, ceva care le înroşeşte obrajii suplimentar faţă de frigul de afară şi le aduce zâmbetul pe faţă. O simplă plimbare în parcul al cărui podoabă de frunze era înlocuit cu podoabele specifice Crăciunului: beculeţe şi globuri multicolore, beteală, moşi crăciuni agăţaţi pe te miri unde cu săculeţele lor promiţătoare în spate. Târgul de Crăciun era pe vremea aia doar o adunătură de căsuţe de lemn la care se vindeau cârnaţi nemţeşti şi vin fiert, dar care, pentru anii de început ai dezmeticirii la capitalism, prin contrast cu austerul mos Gerilă, care aducea doar creveţi şi portocale raţionalizate pe cartelă, părea raiul pe pământ. Cine nu admirase încă fastuoasele târguri de Crăciun vieneze, putea să se bucure mult şi bine de liliputanele copii de Cişmigiu, de căsuţele de lemn de brad, cu turta lor dulce colorată şi zăngănelele încă nefăcute în China, de atmosfera gălăgioasă tipic românească, cu reminiscenţele de a se înghesui la cozile şerpuitoare în căutare de ceva, orice.
Şi era şi Silvia acolo, cu fiica ei şi cu Ben, amuşinând aromele locului, aburii de vin fiert cu bucăţi adevărate de portocale, scorţişoară şi cuişoare, mirosul piperat al cârnaţilor sfârâitori şi amestecându-se şi ei în mulţimea fremătătoare şi lacomă. Râdeau de orice, făceau băşcălie de toţi – ia uite la ăla, îi cade muştarul pe ghete sau ia uite la ăia, se sărută de le cad căciulile pe spate – în fond îşi savurau o libertate mai presus de orice convenţie socială. La grămadă cu toţi din jur, se molipsiseră cu adevărat acea euforie a sărbătorilor, dar nu aceea a cumpărăturilor fără noimă, nici aceea rezervat-religioasă, ci aceea simplă ca a unui copil care muşcă dintr-o turtă dulce, îi place şi mai vrea.
Au băut vin fiert, şi de atunci Silvia bea mereu vin fiert de Crăciun, ca un omagiu al simplei bucurii libere de atunci. Au mâncat şi cârnat rumen pe care îl pomeneşte de câte ori are ocazia, nu prea des, ce-i drept, şi mai ales au râs cu gura până la urechi. Nu prea mai râde de la o vreme, dar ecoul acelui râs încă îi stăruie în urechi, sau într-un colţ al memoriei şi parcă aşteaptă să îl elibereze din nou. Dar cine ştie cum?
