Nu o să vorbesc acum despre legitimitatea, charisma, bunele intenții sau cunoștințele niciunuia dintre cei doi candidați la președinția României din acest noiembrie mohorât din anul de greață 2014. Politica nu se află în focusul meu de interes, din cauză că de mulți ani am încetat să mai urmăresc traiectoriile politicienilor români care invariabil duc de la speranță la disperare, de la încredere la dezamăgire, de la integritate la corupție, de la bal la spital sau mai rău, la pușcărie.
Am ajuns acum însă, iarăși, în prag de alegeri cu o mare miză istorică și nu numai, și constat că taberele divizate aduc fel de fel de argumente care mai de care mai puerile sau mai dogmatic-rigide pentru a-și slăvi candidatul preferat. Orice s-ar întâmpla, oricare ar fi evidența, cine și-a pus în minte deja să aleagă pe unul dintre candidați, nu face altceva acum decât să raționalizeze alegerea făcută.
Unii, indecișii, așteaptă până în ultimul moment, nu știu ce: o inspirație de moment? O scăpare a unuia sau altuia? De fapt se uită că poporul român are un set de caracteristici exemplare și că îi este propice – și își cere – un anume soi de lider care nu este nici pe departe blând, așezat, chibzuit sau cuminte. Mai mult decât atât, se uită că un președinte are în spatele lui o echipă a cărui influență poate fi hotărâtoare dacă nu este strunită cu o mână de fier într-o mănușă de catifea.
Ce votează majoritatea românilor? Acei mulți care nu citesc reviste sau rubrici de politică, acei pe care îi intereseaza însă ce pun pe masa copiilor sau cum să scape de povara consumerismului nesusținut de muncă, de povara creditelor nesusținute de salariile mizere sau de grija unui viitor incert? Ce anume aleg ei, în lipsa unor modele de conduită morală? Până și ei sunt blazați (deși nu înțeleg acest cuvânt, poate), de inevitabilitatea unui prognostic sumbru și încearcă să aleagă răul cel mai mic!!
Diaspora, care se presupune că este formată dintr-o categorie de români mai descurcăreți, mai destupați, mai abili în a se adapta, mai tenace, este mișcată acolo, la distanță, de alte interese. Unii se gândesc la binele copiilor sau părinților lăsați acasă, alții, la potențialul de piață al României pentru afacerile deschise peste granițe. Românii din diasporă nu sunt direct afectați de rezultatul votului, pentru că ei se supun legilor statelor adoptive. Dar ei au alta perspectivă și mai ales au un termen de comparație a României cu alte zone politico-geografice, ceea ce le da un avantaj de obiectivitate în evaluarea pe termen mediu și lung a consecințelor alegerilor.
Mă mișcă perseverența cu care își doresc să își exercite dreptul de a vota, de a fi parte a deciziilor politice și mă întristează frustrarea lor, legitimă, de a fi împiedicați de chestiuni administrative. Înțeleg că pentru ei, simpla rezonanță a unui nume german trezește mai multă simpatie decât numele unui român din țara pe care au lăsat-o în urmă. Dar nu prea înțeleg de ce, din cei 3 milioane de români aflați în diasporă, cu mulți dintre ei având un grad crescut de conștiință prin simplul acces la o civilizație a bunăstării, nu se ridică niciunul care să își dorească să acceadă la funcția de președinte al tuturor românilor, având în același timp și legitimitate, charismă, bune intenții și cunoștințele necesare?
