“Fiecare să facă tot ceea ce trebuie. Viaţa să-şi continue cursul firesc.” 1904, Împaratul Japoniei adresându-se poporului, după izbucnirea războiului ruso-japonez.

Gianni îşi trăieşte fiecare secundă a vieţii ajustându-se după acest motto de viaţă, şi bine face, pentru că lumile paralele în care îşi duce existenţa au uneori sincope tulburătoare, crevase în care doar motto-ul acesta îi mai serveşte drept coardă asigurătoare, pe care încet revine la suprafaţa lucrurilor.

Gianni, scriitor de cărţi pentru copii, cu o familie aproape idilică, trăieşte la Roma într-o dulce şi neverosimilă stare de graţie continuă. Perfecţiunea din jurul lui, aşa cum o percepe el, începe prin a fi demontată până la paroxism de o succesiune de evenimente atât de incredibile încât nici măcar mintea sa, dresată în a crea fabulaţii, nu o poate percepe.

Acceptarea evenimentelor se face într-un timp dilatat şi parcă proiectat pe un ecran gigant unde fragmente de viaţă se întrepătrund cu fragmente similare din filmele vizionate de Gianni, iar trecutul se întrepătrunde cu prezentul.

Să zicem că Gianni tocmai a câştigat un premiu literar însoţit de un cec consistent şi la decernarea sa i se ia un interviu care îl face să realizeze că nu mai este trist. Cel puţin acum. Dar, când a fost trist? În singurătatea copilăriei sale, în momentul morţii tatălui cu care nu s-a înţeles aşa cum ar fi vrut, în momentul în care durerea mamei şi a surorii sale s-au revărsat asupra sa? Sau chiar acum câteva clipe, cand mama unui copil aflat în comă îi solicită ajutorul?

Un om care nu mai este trist face lucruri măreţe, generoase. Donează premiul primit mamei copilului aflat în comă. Este uimit de propria sa pornire, motiv să mediteze pe tema efemerităţii banilor.

Şi viaţa începe să se joace cu el.

Şoferul taxiului pe care îl ia la miez de noapte reuşeşte să îl sperie de moarte, prin înfăţişarea sa dubioasă şi prin faptul că ştia lucruri intime despre el. Îl crede asasin şi în disperarea gradat crescândă organizează o aventuroasă fugă nocturnă cu soţia sa Anna şi micul Franceschino, la părinţii Annei.

După ce îşi lasă familia în siguranţă, revine în oraş, la timp pentru a trăi cele mai uluitoare adevăruri din viaţa sa. Dar…care este adevărata sa viaţă?

“Asasinul” se dovedeşte a fi cel mai bun prieten al tatălui defunct, tatăl se dovedeşte a fi un fost spion rus care a trăit întreaga sa viaţă executând o misiune secretă în Italia, şi astfel întreaga identitate a lui Gianni este dată peste cap. Nu este de mirare că se reapucă să fumeze în dificilul proces de reintegrare în ceea ce este noua sa viaţă.

Când frumoasa mamă a copilului aflat în comă îi dă întâlnire, Gianni, abia reuşind să facă faţă tristului adevăr că a fost chemat pentru că fusese suficient de inabil să nu semneze cecul donat, află (dintr-o scrisoare găsită în buzunar) că soţia sa a avut o aventură. Simultan cu evenimentele, lumea interioară a lui Gianni se prăbuşeşte cu zgomot. Se urcă pe scuter şi o ia la goană, amestecând furia neputincioasă cu amintirile frumoase ale fericirii trăite, percepute, trecute, ale căsniciei sale.

Drumul se sfârşeşte brusc şi dureros într-un accident al cărui final fericit este reîmpăcarea cu lumea. Cu memoria tatălui aşa cum a fost el în realitate, cu mama, pentru că i-a fost părtaşă tatălui, cu soţia, care deşi i-a greşit, l-a iubit şi încă îl iubeşte şi mai ales i l-a dăruit pe Franceschino.

Iar un copil este un miracol în faţa căruia merită să fii generos, să ierţi, să dai deoparte furia, tristeţea, neputinţa, iar toate astea să fie forţa secretă a unui trecut pe care nimeni în viitor nu va putea să o învingă.

Şi ca forţa asta să fie completă, se adaugă un strop de morfină.

Forţa trecutului – Sandro Veronesi