Este destul de dificilă oricum gestionarea conflictelor în cuplu, însă atunci când există și martori, mai ales copii, poate deveni cu atât mai dificilă. Supărarea dată de comportamentul partenerului se poate combina cu sentimentul de vinovăție că trebuie să supunem și copilul la atmosfera tensionată care se formează. Sau ne vine să renunțăm la nevoile noastre, doar ca să fie armonie în casă, dar atunci acumulăm frustrare și ne facem rău nou înșine. Sau uneori vedem negru în fața ochilor și implicăm și copilul în conflict, ori încercând să facem o alianță cu el, ori folosindu-l ca paravan, sau monedă de schimb în negociere sau, mai rău, ajungem să ne vărsăm supărarea pe el, devenind agresivi. Oricum ar fi, nu pare foarte bine pentru nimeni. Hai să vedem în continuare totuși ce am putea face.
Să evităm să ne certăm de față cu copilul?
Da și nu. Contează despre ce conflict este vorba.
A. Dacă ne simțim sentimentele rănite și ne exprimăm tristețea iar partenerul nostru nu înțelege la început ce s-a întâmplat, dar apoi înțelege și empatizează cu noi, atunci da, e util să îi dăm și copilului un exemplu de exprimare sănătoasă a emoțiilor și modalitate de a gestiona neînțelegerile atunci când apar. Pe modelul: neînțelegere – pauză – înțelegere.
B. Dar dacă ne simțim sentimentele rănite și reacționăm violent cu multe reproșuri, partenerul intră în defensivă și începe și el cu reproșuri și limbaj violent, atunci nu. Copilul se poate speria foarte tare dacă ne vede făcând asta. E ca și când ai sta liniștit la un grătar și dintr-o dată câinii prietenilor tăi încep să se bată, să se latre îngrozitor, să se muște. E normal să te sperii foarte tare. Să fii îngrijorat și pentru ei, și pentru siguranța ta.
Și atunci ce să faci? Să nu-ți mai exprimi sentimentele de furie?
Nu, orice sentiment e valid și merită exprimat. Totuși, e bine să învățăm să îl exprimăm pe situația care s-a creat, nu pe partener ca om. Să integrăm ideea că fiecare a făcut tot ce a putut mai bine, ce a crezut de cuviință. Dacă nu a făcut bine e ok să îi arătăm asta, dar să ne referim la comportament, nu la persoană. “Mă enervează de mor când te dezbraci și lași lucrurile peste tot!” vs. “Mă enervezi de mor, că ești în halul ăsta de dezordonat și neatent!”. Prima dată ne referim la situație și comportament, a doua oară la persoană și identitatea ei (o etichetăm). Sau “Mi se pare că te porți fără empatie cu mine acum/ când nu mă întrebi cum mi-a fost ziua, etc” vs. “Mi se pare că ești super ne-empatic!”, la fel.
Și astfel ne exprimăm și furia, care este un sentiment valid, care ne arată unde ne-au fost încălcate granițele și ce nevoi avem, dându-ne energia să cerem ce ne dorim.
E la fel de adevărat și că nu putem face asta mereu. Dacă o persoană are un comportament repetat, în mintea noastră se crează o identitate a ei. Dacă cineva face mereu glume și comentarii misogine, o să credem despre el că este misogin. Și ce facem atunci când în mintea noastră am etichetat persoana iubită în mod negativ? Că e dezordonat, neatent, ne-empatic, misogin, etc? Atunci nu este în regulă deloc și e semn că avem nevoie să vorbim serios despre asta. Nici o relație nu se poate baza pe neîncredere, care apare automat atunci când asociem negativ identitatea celeilalte persoane. E ca și când fundația unei case este fisurată – se poate prăbuși întreaga construcție.
Așa că, hai să vedem ce reguli putem adopta, pentru o mai bună gestionare a conflictelor în cuplu, mai ales atunci când avem un copil:
- E ok să ne exprimăm orice emoție de față cu copilul, mai puțin furia care duce la violență
- E ok să ne exprimăm furia, dacă vorbim strict de comportamentul celuilalt, nu de persoana lui
- Dacă ne auzim că gândim sau spunem lucruri negative legate de persoana celuilalt, atunci avem nevoie să ne oprim și să programăm o discuție serioasă pe acea temă. Este nevoie să luăm o pauză și să vorbim cu altcineva, sau să scriem tot ce simțim, ca să ne exprimăm totuși furia, dar nu către celălalt, ca să nu se ajungă la violență.
Ca lucrurile de mai sus să funcționeze este nevoie ca ambii parteneri să fie de acord cu ele, că sunt în interesul superior al copiilor, dar și a relației lor și să facă tot posibilul să le aplice.
Îi explicăm copilului ce s-a întâmplat?
Da. Folosind un limbaj adaptat vârstei lui, este foarte important să explicăm frumos copilului ce s-a întâmplat, după ce ne-am liniștit și împăcat. E foarte important să nu facem asta înainte să ne fi împăcat, pentru că altfel e posibil să îl vorbim fără să vrem de rău pe celălalt, sau să vorbim pe un ton agresiv. Dar, după ce ne liniștim și împăcăm este important să îi explicăm ce s-a întâmplat, ca să nu rămână cumva cu o impresie greșită – de exemplu că el ar fi de vină.
Exemplu: “noi ne-am supărat puțin dragul meu, că eu am obosit să pun mereu la spălat și ea să nu pună niciodată, să uite sau să ignore chestia asta, am simțit ca și când m-ar fi ignorat pe mine. Dar acum am vorbit și ne-am înțeles, de fapt ea credea că e ok să mă ocup eu de asta și ea de altele, dar eu voiam să facem amândoi de toate. Acum am vorbit și am stabilit cum ne organizăm mai bine, e ok.”
Ce nu facem așadar niciodată? Interzis ⛔
- Nu ne vărsăm furia pe copil, fiind violenți cu el
- Nu folosim copilul – nu ne aliem cu el, nu-l băgăm la mijloc, nu îl folosim la paravan, monedă de schimb, nu îl punem pe el să vorbească cu celălalt să îl convingă de ceva, etc.
- Nu îl facem martor al violenței dintre noi, bazată pe etichetări negative
Ce facem în schimb? Recomandat ✅
- Ne exprimăm emoțiile cu referire la comportamentul celuilalt, nu la persoana lui
- Verificăm dacă avem asocieri negative legate de persoana lui, între credințele noastre
- Dacă da, stabilim o întâlnire în care să vorbim serios despre această problemă, fiindcă ea poate genera multe conflicte, violente.
- Explicăm după ce ne-am liniștit și împăcat copilului ce s-a întâmplat, asigurându-ne că a înțeles că nu e vina lui și nici responsabilitatea lui să repare ceva
Despre cum se organizează și conduce o discuție serioasă – într-un articol viitor.
Până atunci, dacă ai nevoie, te aștept cu programarea unei ședințe!
