Graffiti – arta suburbană

Cunoşti un oraş mare şi plin de viaţă nu numai după minunatele sale repere turistice, ci şi după efectele culturii suburbane, care îşi întind tentaculele din străduţele cartierelor mărginaşe şi până în nucleul fierbinte al oraşului.

Graffiti are rădăcini istorice ce ajung până în vechea Romă, unde acest termen era folosit pentru a desemna inscripţiile şi desenele ce decorau monumentele funerare. Acest mod de exprimare grafică a evoluat în timp odată cu orientările sociale, politice, artistice de masă şi a fost integrat în cultura suburbană. De la prima pictură rupestră aşternută pe pereţii peşterii primare, mâinile dibace ale omului nu au mai avut linişte şi pace.

Anunţuri, exclamaţii, frustrări de toate orientările, caricaturi, esenţe, reprezentări exhibate ale emoţiilor şi convingerilor de tot soiul, personaje, texte criptice sau doar culori duios amestecate, ajung să acopere nedescriminatoriu orice suprafaţă. Singurul criteriu de selecţie este să fie o suprafaţă solidă. (acum, că scriu, încep să ma îndoiesc şi de acest lucru..).

În multe state, graffiti este considerat un act de vandalism şi împotriva lui sunt luate măsuri care merg de la instituirea unor armate de anihilatori / vopsitori până la emiterea unor legi aspre anti graffiti, care aruncă curajoşii artişti de-a dreptul după gratii. (Poate o închisoare decorată cu graffiti nu ar fi o idee chiar rea).

De multe ori, nu atât forma, cât mesajul transmis devine sursă de îngrijorare – mai ales când el promovează sloganuri social politice, cu tentă rasistă, antisociale, orientate împotriva ordinii de drept.

În alte zone, pentru diminuarea fenomenului, au fost instituite zone speciale unde artiştii chinuiţi de talent pot să se manifeste fără ca adrenalina să li se urce la cap, din frica de a fi prinşi – dar poate asta le-a diminuat energiile creatoare.

Cumva, ca cetăţean al acestui mare oraş poluat în fel şi chip, mi-e greu să mai suport încă un fel de poluare –  cel al mâzgăliturilor fără sens, aruncate fără milă şi fără noimă pe case, garduri şi statui. Dar deunăzi stăteam pierdută la metrou şi căzusem în admiraţia unei garnituri de metrou pictată incredibil de frumos. Mă uimeau în special petele albe de vopsea care serveau drept reflexii luminoase şi parcă tot vagonul vechi şi pe alocuri ruginit părea o caleaşcă de poveste.  Mă gîndeam că nu aş ezita să îmi încredinţez apartamentul pentru a fi pictat unui astfel de Michelangelo de tunel. Mi-l imaginam  cu faţa acoperită cu o basma piraterescă ca protecţie şi avand tuburi în ambele mâini şi mânuindu-le rapid şi eficace, ca pe două spade întru nimicirea unui dragon imaginar.

Este păcat – probabil sub aceeaşi denumire de graffiti stau şi vandalii afoni şi artiştii de geniu dar fără alte resurse care să-i scoată din subteran la lumină. Probabil niciodată nu voi vedea un astfel de animal nocturn, ce operează la lumina unei lanterne de cap şi dispare mai rapid ca aburii vopselei. Mi-aş dori ca ei să capete un spaţiu al lor, să aibă şi ei concursuri, ierarhii, medalii, glorie.

Însă probabil ei se vor alege doar cu indignarea autorităţilor, ignorarea cetăţenilor şi invidia cunoscătorilor.