Cum ne îmbrăcăm comunică celor din jur ceva. Dorinţă de a fi unic, de a atrage atenţia, de a spune o poveste despre sine. Si de aici zicala “Haina face pe om”.

Am auzit recent despre o tendinţă globală în modă, în care oamenii vor trece de la individualizarea cu orice preţ la uniformizarea vestimentaţiei cu scopul apartenenţei la un grup. Acest scenariu pare să fie din genul profeţiilor lui Nostradamus sau desprins dintr-un film ce prevesteşte sfârşitul lumii. Mă simt tristă când îmi imaginez o lume îmbrăcată toată în culori terne, să le zicem „neutre”, doar din dorinţa de a aparţine la un grup şi acela ar fi Homo sapiens.

Lăsând la o parte gluma, analizam pe scurt nevoia umană de individualizare şi de apartenenţă.

Nu se poate spune că ele se exclud reciproc.  Acelaşi om poate avea simultan, într-unul sau altul din rolurile sale sociale sau în diferite momente ale vieţii sale atât nevoia de a semăna cu ceilalţi şi de a fi acceptat în anturaje sau grupuri, cât şi de a se diferenţia de ceilalti, de a-şi manifesta individualitatea.

Nevoia de a fi integrat în grupuri are loc mai ales în adolescenţă sau tinereţe, când personalitatea nu este încă pe deplin cristalizată, iar tânărul experimentează încercând să vadă ce i se potriveşte. Sunt multe exemple când un stil vestimentar a fost adoptat doar pentru a fi „parte” a unui grup, cum ar fi moda „Flower power”, cu mesajele lor pacifiste şi îmbracămintea specifică acelor ani. Alte exemple de „uniformizare” benevolă a vestimentaţiei sunt cele adoptate pentru a etala apartenenţa la grupuri de interese, cum ar fi „găştile de motociclişti”, care au pe lângă haine similare şi însemne speciale, ecusoane brodate, etc.

Alte genuri de uniforme pot fi regăsite pe criteriul unei profesii (armata, politia, medicii, preoţii, etc) sau apartenenţei la o instituţie (uniformele şcolare).

Odată definită individualitatea persoanei, la maturitate, aceasta poate decide un stil definitoriu propriu, care subliniază şi acompaniază trăsăturile de personalitate. O doamnă elegantă va purta o ţinută care să scoată în evidenţă eleganţa sa, spre exemplu un deux-pieces, iar o sportivă va purta preponderent o ţinută casual, comodă, care să o facă să se simtă în largul său.

În situaţii sociale diferite, aceeaşi persoană, dacă este versatilă, va şti să îşi adapteze ţinuta vestimentară în aşa fel încât să nu facă notă discordantă, spre exemplu sportiva de mai sus, la operă probabil că nu va merge în colanţi şi maieu cu imprimeuri şi paiete (deşi orice este posibil :).

Ca să nu mai vorbim de atracţia inconştientă către o anume culoare care corespunde dispoziţiei psihice dintr-un anume moment al zilei şi deci alegerea unei vestimentaţii poate fi pur şi simplu instinctuală.

Ne putem referi la o tendinţă de globalizare a modei, aşa cum se petrece la nivelul oricărui domeniu al vieţii, din cauza permeabilizării graniţelor şi a călătoriilor intercontinentale, pentru că oamenii vor căuta să imite ce văd străin şi le place. Deşi asta poate duce la o pierdere la nivelul specificului local, care poate difuza, în aceeaşi măsura reacţia poate fi de accentuare a acestui specific şi revigorare, cum este spre exemplu portul modern şi actual de ii populare româneşti care s-a extins, ca să amintim aici şi de România.

Oamenii vor vrea întotdeauna să fie ŞI acceptaţi în grupuri, deci similari semenilor săi, dar ŞI să se simtă speciali şi unici, şi ca atare vor vrea să se individualizeze inclusiv prin îmbrăcăminte.

Ca să parafrazăm în final, „haina face pe om dar îl şi desface”, ceea ce înseamnă că ne poate face atât identici, cât şi diferiţi.