Eu nu știu alții cum sunt, dar…la 6 ani ai mei, când am fost „dată” la școală, am avut o grămadă de emoții pe care le intepretez, cu mintea de acum, ca fiind anxietate socială. Nu ca tulburare, ci ca senzație, stare, atâta timp cât o fi durat ea. Ce mă copleșea atunci erau dimensiunile adunării de oameni, adulți și copii la un loc, mult mai mulți decât văzusem sau gestionasem vreodată. Norocul meu că o mână era ocupată cu un buchet de flori mai mare decât mine, iar cealaltă era deja transpirată de strânsoarea mamei mele. Cred că ea, dar și tata, erau mai emoționați decât mine. Apoi primele cuvântări la tribună, directorul școlii, cu care ulterior am făcut geografia, tovarășa învățătoare și alți dascăli care își țineau discursul. Nu țin minte nimic din acele cuvinte, dar trebuie că erau foarte interesante, de vreme ce toți tăceau, apoi aplaudau.
Țin minte cum învățătoarea ne-a luat ca pe bobocii de gâscă, încolonați câte doi și ne-a alocat în bănci, după înălțime și miopie. Sau după mărimea buchetului de flori și alte cadouri făcute de părinți, în afara privirilor noastre. Eu am nimerit în rândul patru, banca de la geam, precum zice și cântecul de demult și așa am rămas până la sfârșitul liceului.
Mai țin minte și acum lucruri care mi-au plăcut mult: pe bancă erau puse amestecat cărți vechi, frunzărite, studiate, subliniate sau însemnate pe alocuri și cărți noi, neatinse, care miroseau a plastilină, bună de joacă! Ambele îmi plăceau extrem de mult. Cele vechi îmi dădeau senzația de familiaritate și mândria că merg pe urmele unor înaintași celebri (doar terminaseră abecedarul, iar acum erau clasa a doua), iar cele noi mă atrăgeau prin senzațiile vivide – mirosul patrunzător de clei cu care erau asamblate, atingerea foii netede, tipăritura curată.
Mi-am făcut imediat prieteni, mai ales că era o școală de cartier și imediat aria mea de explorare s-a extins până la locuințele cele mai îndepartate ale colegilor mei. Știam numele tuturor străzilor din împrejurimi, lucru care mi-a dezvoltat memoria și abilitatea de a-mi lua repere spațiale. Am început să fac vizite colegilor, să merg cu liftul în blocuri străine, lucru care mi-a dezvoltat curajul de a explora locuri noi și curiozitatea de a vedea cum au alții prin casă. Uneori mâncam la prieteni – pe vremea aceea era egalitate între noțiunea de coleg și cea de prieten – și astfel am aflat că nu toată lumea mănâncă la fel sau face lucrurile în același fel, fapt care mi-a dezvoltat toleranța pentru diferențe.
Nu știam ce știu – nimeni nu mă evaluase cumva niciodată, dar am aflat tot din școală că eram cam în plutonul doi din clasă, după un pluton de vreo 3 fete extrem de ambițioase, care se băteau să primească 10 la materiile artistice, ca să nu li se strice media de 10. Toate cele trei acum sunt în altă parte, una peste ocean, alta undeva în Europa, iar ultima a ales să plece acolo de unde nu te mai poți întoarce, dar asta este altă poveste.
Acolo, în primii ani de școală am aflat că îmi plac toate materiile, sau pe scurt, îmi plăcea să învăț, dar preferam materii bazate pe logică mai mult decât cele la care trebuia să memorez. Asta m-a ajutat să fiu capabilă să îmi aleg un liceu ”real”, Sfântul Sava (Nicolae Bălcescu pe atunci), fără să am dubii sau regrete, fără să mă ghideze părinții. Ei doar erau mândri de mine, asta era treaba lor.
Cu majoritatea prietenilor din clasa a 8-a am parcurs mulți ani în continuare, la liceu sau facultate.
Le sunt recunoscătoare că ne-am format împreună și reciproc, la fel ca pietricelele pe albia râului repede care este viața. Ne revedem uneori la întâlnirile de n ani, iar cu unii, evident, pe Facebook.
Nu pot să simt decât regret pentru cineva care ar renunța la toate astea pentru o oricât de performantă instrucție făcută acasă, mereu între aceiași patru pereți și mereu având drept coleg o aceeași figură solitară, cea din oglindă.
…
Doar dacă nu cumva părinții copiilor au pregătire de psihologi sau profesori, au destul timp liber și pot oferi copiiilor lor un program destul de divers, plin de activități alături de alți copii și au destulă autoritate încât să îi determine să învețe și ce nu le place. Fiindcă la școală știi că dacă chiulești, nu înveți și te porți urât, repercusiunile sunt inevitabile: notele nici, repetența sau exmatricularea. Acasă ce repercusiuni pot avea rebeliunile? Să nu mai primești mâncare, să nu mai ai voie pe tabletă, să nu mai fii primit acasă? Abia de curând se formează teorii privind creșterea copiilor în absența pedepselor și recompenselor, însă va mai trece destul timp până ce acestea se vor definitiva.
În ultimul timp se vorbește mult despre efectul negativ al bullying-ului, al temelor pentru acasă, sau a educației autiste/ mult prea formale implementate de majoritatea profesorilor, care nu sunt motivați sau pregătiți să gândească lateral, însă este homeschooling-ul cu adevărat o alternativă? Dacă da, cum credeți că ar trebui să fie acesta?
Câteva resurse:
