E-un miros de tei prin city…
Și gunoaie prin boscheți,
Și suntem atât de busy
Și-atât de nefericiți…
Cam așa ar scrie Eminescu dacă ar fi prizonierul Bucureștiului contemporan, într-o zi ploioasă și mohorâtă de iunie, o zi lucrătoare obișnuită.
Ar observa că teii s-au mai înălțat parcă de ultima oară când i-a văzut și au hotărât să facă o revoluție tăcută dar parfumată. Să abată asupra tristeții cenușii și umede o adiere parfumată și discretă, care să aducă poate un zâmbet pe buzele unora.
Ceilalți, grăbiți, înstrăinați, izolați în containere frumos arcuite și nervoase sau aglomerați nefiresc în uriașe containere comune, nu ar putea să mai bage de seamă acest delicat miracol, sau ar avea ca scuză o recent descoperită alergie sau vreun deadline care nu suportă amânarea parfumului de tei, dar care le permite să se înstrăineze din ce în ce mai mult, din ce în ce mai tare…
“Vreau sa mergem sa vedem macii, sa ne bata vantul prin par si sa simtim gust de sare de mare in gura…. vreau sa alergam si sa culegem melci… vreau sa citim ce au gandit altii si sa scriem ce gandim noi… sa umblam golute in soare… “…. spuse ea , coborand ochii obositi si tristi pe sirul lung de cifre neprietenoase, pragmatice si obtuze….