Poveste terapeutica despre prietenie
Miriapod era un tip fericit. Desi mergea mult, cu suma distantelor parcurse de fiecare piciorus in parte, nu-i pasa. Era aproape de freamatul pamantului, al frunzelor si firelor de iarba. Stia cand se apropie ploaia, stia cand va rasari soarele si mai ales avea o insusire speciala: prevedea cutremurele. Normal, prin fiecare piciorus al sau vibratii infinitezimale se simteau cu mult inainte ca oricare vietate a padurii sa banuiasca ceva.
Dar evenimentele astea erau destul de rare. Mult mai dese erau zgomotele si trepidatiile produse de copite sau gheare. Sau falfaitul aripilor. Miriapod simtea vibratiile si, fara sa arunce vreo privire, stia ca se apropie un pericol pe care nu stia sa il descrie. Stia doar ca trebuie sa se ascunda in adancuri. Isi strecura trupul flexibil si suplu printre frunzele vestede si numaidecat disparea ori sub o piatra, ori in tunelul cald si cu miros intepator al vreunui vreasc cazut la pamant. Cand aerul se linistea, iesea vesel in vesnica lui explorare si totul reintra in normal. In ciclul vietii.
Intr-una din zilele calde de toamna, Miriapod era atat de preocupat cu degustarea unei ghinde cazute, in jurul careia se infasurase si o tinea strans, incat nu simti pericolul, ca de obicei. Asa ca fu uimit sa vada chiar langa el o creatura cum nu mai vazuse, alba, inalta, cu numai patru picioare, lungi, nesfarsite. Tocmai cand se intreba cum de nu cade creatura din cauza echilibrului precar, observa aripile uriase, albe, intinse, ca ale unui inger…Si se gandi imediat, cu mintea lui practica si telurica: aha, desi suprafata de sprijin a creaturii este latura mare ori latura mica, spre deosebire de a mea, care este latura mare ori latura mica plus latura mare ori latura mica plus……, totusi, el nu cade, pentru ca il sustin minunatele aripi albe, cu anvergura de 5 metri. Cu ele poate sa se ridice departe, in vazduh si sa vada padurea de deasupra. Oare ce se ascunde acolo, deasupra? Imi doresc uneori sa stiu, isi zise Miriapod si atunci, avu un impuls neobisnuit. Se sui rapid pe piciorul inorogului, care, gadilat, incerca sa il scuture, dar el se tinu bine, cu toate fortele lui si ajunse pana aproape de ureche, si apoi ii spuse inorogului: Inorog, uite, te rog du-ma si pe mine sa vad lumea vazduhului si in schimb iti promit ca te voi invata tainele pamantului.
Inorog se gandi ca nu are absolut nimic de pierdut, Miriapod era atat de usor, incat nici nu-l simtea pe spatele sau. Asa ca accepta, si de atunci, o prietenie ce parea imposibila lua nastere: Inorog il purta pe Miriapod in calatoriile sale stelare, dandu-i senzatii ametitoare si stranii: zbor, cunoastere, libertate, desprindere, avant, lipsa obstacolelor, curaj. Iar atunci cand coborau, Miriapod il calauzea pe Inorog catre cele mai rodnice campii, unde era cea mai gustoasa si frageda iarba, cele mai linistite coline, cele mai bune locuri de odihna, somn, visare. Cele mai cristaline izvoare si cele mai adanci paduri inmiresmate.
Ce ii lega pe cei doi, si nimeni nu intelegea, era nu atat avantajul acestui schimb mutual, cat mai ales faptul ca fiecare era dea dreptul fericit sa daruie celuilalt ce avea si ce cunostea mai bine.
Ei insisi nu intelegeau esenta legaturii lor. Credeau ca este doar efectul secundar al stelelor si ierburilor.
Uneori ma gandesc la lume ca la un castel imens, in care toate camerele sunt incuiate. Castelul e suficient de frumos si asa, dar devine si mai frumos cu fiecare cheie pe care o primim.
Multumesc, este minunata metafora ta:)