Toţi avem dreptul fundamental la viaţă. Nu trebuie să citim asta în constituţii sau legi organice. Nu se ştie şi nici nu contează cine ne dă acest drept: părinţii, vreun zeu responsabil cu demografia, ceilalţi oameni, printre care ne infiltrăm fără să conştientizăm. Cert este că odată născuţi, dreptul nostru la existenţă este egal cu al oricărui altul. Cum îl folosim, aici este provocarea!

Societatea ne priveşte cu bunăvoinţă atâta vreme cât ne încadrăm în normă. Pentru că societatea ESTE norma. Părinţii noştri, adulţi responsabili, vor încerca întotdeauna să ne crească conform normei. Pentru că, nu-i aşa, ei înşişi s-au lovit de barierele rigide ale normalităţii, până au fost uniformizaţi, integraţi, înghiţiţi şi digeraţi de medie. De cei x % majoritari ai clopotului lui Gauss. Şi, nu-i aşa, individul care nu este “normal”, este rapid expulzat de societate către o silnică periferie.

Lucrând cu oamenii, am evitat mereu etichetările şi categorizarea, ca fiind instrumente de uniformizare forţată. Am preferat să reiau, precum Sisif, munca de identificare a unui individ unic şi special, cu propria sa paletă de trăsături şi nevoi. Şi adesea am întâlnit angoasa puternică a indivizilor care se auto-identificau drept “anormali”. Suferinţa lor profundă provenind din percepţia respingerii de către societate sau alt grup reprezentativ.

Uneori discrepanţele majore ale individului faţă de medie sunt percepute ca fiind un handicap, mai ales dacă sunt gravate pe un set de aşteptări nerealiste, ideale în raport cu persoana unicat.

Părinţii nu pot sau nu ştiu să cultive sentimentul de special şi unic. Presiunea aşteptărilor familiei extinse se adaugă la sentimentul de inadecvare socială şi amalgamul emoţional al frustrărilor vine să adauge mai mult la confuzia mentală a individului.

Apare scindarea. Individul “altfel” gândeşte: “Nu sunt suficient de bun!”. “Nu voi fi niciodată inginer/medic..etc.”. “Nu sunt normal, sunt un ciudat, alţii se uită ciudat la mine!”. “Nu voi avea niciodată familia mea!”, “Ceilalţi îmi spun: eşti nebun!”.

Ei bine, DA, sunt nebun!

Sunt altfel decât voi şi am totuşi dreptul de a trăi alături de voi, sub acelaşi soare.

Dacă toate trăirile furtunoase şi profund neplăcute pe care le resimt din cauza alterităţii mă fac să mă gândesc din ce în ce mai des la ideea că am DOAR dreptul, nu şi obligaţia de a trăi, este ca şi cum, într-un fel, aş da dreptate majorităţii, în inocenţa ei selectivă, cum că eu sunt un produs “defect”.

Aşa că, dacă mă gândesc mai bine, voi utiliza dreptul meu la viaţă şi voi alege să trăiesc aşa cum ştiu sau cum pot, diferit şi mândru de asta. Sau poate nu mă va mai interesa viaţa ca OBLIGAŢIE sau ca DREPT, ci pur şi simplu voi gusta BUCURIA de a trăi.

Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com