Poporul roman este binecunoscut pentru capacitatea sa de regenerare prin umor.
Mai pune Stefan cel Mare de-o batalie, imediat razesii lui incep sa scoata slove de haz: “Maria Ta, luptam pana la unu’. Si apoi merem la masa!”
Mai pune Tepes sa se ascuta tepe din alea groase sa termine cu dusmanii… si apoi…”le da teapa si ei mor de ciuda!”

Umorul pare resursa inepuizabila a romanului cel nascut poet. Caci nu stiu cate limbi au in dictionar atatea cuvinte pentru a desemna expresiile de duh, asocierile, calambururile, satira, ironia, pamfletul, parodia…

“Umorul este doar o altă formă de aparare impotriva universului“  spune Mel Brooks, iar pentru romani aceasta arma a devenit un modus vivendi, este panaceul universal al bolilor, “aspirina saracului” si toiagul in care se sprijina hatru precum pastorul mioritic.

Nu exista batalie, revolutie, revolta, cearta sau abandon familial fara macar o umbra de umor. De aici si proverbialul “haz de necaz”, colacul de salvare al unui psihic cu pretentii de echilibru.

Intamplarile recente mi-au impresionat cel mai mult neuronii nu atat prin vagile ecouri ale intamplarilor din taberele adverse, istorii repovestite si romantate de pleiade de povestitori, cat mai ales prin inversunata desfasurare de forte umoristice.
Umorul este, dupa cum bine se stie, o arma redutabila impotriva stresului, prin activarea centrilor recompensei din creier si eliberarea de endorfine.
Ingenios si pasnic, armele de aparare in masa ale romanului nu sunt pistoalele, arcurile, sprayurile sau cutitele, ci un alt soi de arme albe: pancartele.

Am trecut printre ele in doua randuri, le-am admirat geniul poetico-pictural-umoristic, uneori amenintator, alteori sarcastic, alteori duios discretionar si am inteles ca traumele sociale se vindeca mai usor atunci cand sunt produse de sabiile de cauciuc ale umorului, care inteapa adanc, dar fara varsare de sange.