Greu încercata familie a epocii contemporane pare că reușește să-l investească, încet dar sigur, pe bărbatul tată, cu rolul pe care, în mod tradițional, îl deține femeia mamă. Grija, timpul, efortul necesare creșterii și educării copiilor, trec pe nesimțite din apanajul exclusiv al mamelor, în panoplia de responsabilități a taților. Structura familială poate fi aceeași: mama, tatăl și copiii, dar cu siguranță rolul fiecăruia în familie s-a modificat substanțial. Femeia a devenit parte activă a dimensiunii economico-financiare a familiei.
Cele 8 (!) ore de muncă susținută golesc din rezervele de energie și de timp ale femeii, care de cele mai multe ori, continuă bătălia pe terenul de acasă. Bărbaților nu li se mai permite să aducă drept scuză a neimplicării în viața de familie jobul stresant. Femeile muncesc și ele și deseori au joburi la fel de stresante, sau poate chiar mai mult, considerând lupta cu discriminările și prejudecățile sexiste de pe piața muncii.
O familie echilibrată și responsabilă înțelege să împartă echitabil sarcinile în cadrul său, onorând în primul rând necesitățile în creștere ale copiilor, de la hrană, somn, ambient prielnic și liniștit, până la educație, formare, îndrumare și dezvoltare, corelate cu vârsta acestora.
Școala copiilor ar trebui dublată cu școala părinților. Este singura meserie care nu se învață nicăieri și este absurd, pentru că este meseria pe care mai mult ca sigur că părinții o vor practica toată viața.
Este adevărat că stilul actual de viață solicită resursele părinților la maximum și uneori este mai comod să abandonezi școlii sau/și unei bone îngrijirea copiilor, dar oare chiar asta vor părinții, ca educația primară, cea care se întipărește pe viață în personalitatea copilului lor, să fie ecoul personalității altcuiva?
Cei care au înțeles că ei sunt singurii responsabili pentru ceea ce vor deveni copiii lor sunt cei care pun efectiv mâna pe scutece, citesc literatura de specialitate, se informează, merg la cursuri, se interesează de temele copiilor, îi duc în vizită la muzee, le cumpără cărți, le arată lumea.
Și ceea ce admir mai mult sunt acei tați care nu mai acceptă doar rolul de judecător ultim al actelor copilului (investit cu autoritate de mamă: „vrei sa te spun lui tata?”), creatorul inconștient al supraeului copilului, cel care cenzurează, ci caută să devină prin complementaritate cu mama acel animus necesar dezvoltării armonioase și depline a ființei pe care au zamislit-o.
