Situaţii, derivă, conjuncturi. Încercări de acordare. Eşuare. Înapoi, şi de la capăt, precum un val hotărât, mereu şi mereu năpustindu-se asupra malului şi rozând din el. Până îl face praf. Şi apoi plânge….În ultimele clipe, adunându-şi ultimele puteri, încearcă să se alieze cu altcineva, din afară, ca să poată lua o decizie.

Cumva, ştie că decizia este deja luată, vrea o susţinere, o confirmare ca totul va fi bine.

Şi, din aproape în aproape, din răsucirea gândurilor şi a rolurilor schimbate, se naşte, la început firavă, apoi din ce in ce mai puternică, decizia.

Tema suna simplu: “Scrie o scrisoare ca de la ea către tine, după ce i-ai comunicat că vrei să vă desparţiţi.”

Şi asta este scrisoarea, redată cu permisiunea autorului (Seba C.).

Unic vers.

Visez. Sau poate nu? Toate cele 5 simturi mi s-au ghemuit de teama si tremura incontrolabil intr-un colt intunecat al inimii. E aproape imposibil sa disting realitatea in ceata asta. Cred ca visez. Sau totusi… nu. Cand am un cosmar imi doresc sa ies cat mai repede si sa-l las usor sa se topeasca la temperatura realitatii. Ei bine, de aceasta data prefer sa traiesc cosmarul asta la infinit decat sa aflu ca de fapt asta e realitatea.
Un inghet cumplit s-a asternut in mintea mea. Mi-e greu sa inteleg cum dupa atata timp in care am galopat impreuna fericiti, tu imi spui ca relatia noastra nu are un picior. “Nici nu am galopat niciodata”, mai spui. “Am stat pe loc.” Ma trec fiori de teama. Oare cand am orbit?

Se pare ca instinctul meu a avut dreptate: nu ar fi trebuit sa am incredere in relatia asta dupa ce am avut atatea probleme. Sau mai bine zis: AI avut atatea probleme. Am insistat pentru ca speram din tot sufletul sa demonstrez instinctului ca se insala. Si cum dorinta arde mai puternic decat ratiunea, te-am crezut. Te-am crezut cand mi-ai spus ca ma iubesti. Si cand mi-ai adus flori de camp de ziua TA si mi-ai spus ca tot ce iti doresti este ca relatia noastra sa functioneze. De ce nu m-am intrebat atunci: “Ce vrei sa spui? Acum nu functioneaza?!” Te-am crezut cand mi-ai cumparat enciclopedia despre caini, stiind cat de mult imi plac si cate planuri imi faceam: “Primul lucru cand ne mutam impreuna in Romania este sa ne luam un caine.” Tu dadeai calm din cap, lasandu-ma sa visez, iar eu nu aveam obstacole.
Si dupa atata vis, un final brusc. Asa cred ca se simte un asteroid care dupa ce a gonit cu viteza visului prin univers fara griji ani lumina, s-a trezit brusc in atmosfera pamantului. Si ce trezire! A dat de aer, a izbucnit in flacari si s-a dezintegrat intr-o clipa. Si cum timpul se dilata in prezenta durerii, cred ca aceasta clipa dureaza o vesnicie.

E clar, nu visez. Simtul tactil este prezent in mai putin de 1% din vise, iar eu imi simt obrajii umezi. Ar fi o probabilitate mult prea mica, sau o coincidenta mult prea mare. Si totusi, nu e imposibil. Asa-i? As vrea sa te uiti la mine si sa-mi spui ca nu e nimic mai real decat cainele pe care-l vom creste impreuna. Intotdeauna te-am crezut si parca nici acum nu ma vindec de asta. E o rana care nu se va inchide niciodata. Poate de asta imi place atat de mult la mare: imi inchide ranile in timp ce ma minte povestindu-mi despre infinitatea ei. La fel si tu, cu dragostea finita ce mi-ai purtat.
Dar daca nu pot sa incetez a te crede, cum voi inceta a te iubi? Cum imblanzesti un cal salbatic pe care nu-l poti macar prinde? Cum opresti vantul cand nu-l poti vedea? Cum te opresti din a reciti obsesiv acel vers al poeziei care te face sa zambesti? Nu poti. Nu poti opri un sentiment in jurul caruia gravitezi orbeste de ani de zile si care atunci cand implodeaza lasa in loc o gaura neagra ce absoarbe intreaga existenta? Poti sa-l ignori, dar el tot acolo va fi, asteptand clipa cea mai nepotrivita pentru a-ti spune: “Iti lipseste ceva. Chiar in mijloc, aici, priveste! E gol, tu nu vezi?” Mi-e frica de acel moment, ma crezi? Stiu ca va veni. Si voi avea gandul in prezent dar inima mea s-a impiedicat in trecut, a cazul si s-a lovit, si nu s-a mai ridicat.
Stiu ca tu ai taria sa treci mai departe, dar eu ce fac? Ce poate face un fulg caruia i-a placut la nebunie calatoria spre pamant, dar are ghinionul sa cada intr-o cana de ceai fierbinte? Parca te aud… tu cu pragmatismul tau: “Fulgul poate trai in continuare dar intr-o alta forma. Acum este lichid si trebuie sa se obisnuiasca asa.” Asta ne-a indepartat: felul obiectiv in care analizezi tu tot. M-ai analizat si pe mine, m-ai plasat in categorii, mi-ai pus etichete, mi-ai atribuit caracteristici si parametri. Ma simt ca o haina folosita: ai crescut, nu mai e buna; sau s-a schimbat anotimpul, ai nevoie de alta haina; sau brusc nu iti mai place culoarea asta. Te rog nu ma ascunde la fundul dulapului. Mi-e teama ca nu voi iesi inainte sa cad prada Moliei. Cine ma va purta asa sifonata si decolorata?

Sigur visez. Si daca-mi spui ca nu, te inseli! Sunt intr-un vis continuu si astept sa fiu trezita. De tine. Iar daca nu ma vei trezi, nu voi fi pierdut nimic plutind in deriva prin viata asta. Poate ne vedem in cealalta.
Asta daca nu cumva… chiar visez.