Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC, sau OCD – Obssesive Compulsive Disorder) este descrisă ca fiind acea tulburare în care obsesiile, asociate sau nu cu compulsiile, devin severe, consumatoare de timp și cauzatoare de deteriorări semnificative ale comportamentului pacientului, provocând stări de disconfort accentuat.

DSM definește obsesiile ca fiind acele idei, gânduri, impulsuri sau imagini persistente care sunt experientate ca intruzive şi inadecvate, și care cauzează o anxietate sau detresă marcată. Calitatea intrusivă si inadecvată a obsesiilor a fost definită ca „egodistonică”, deoarece pacientul are convingerea că conţinutul obsesiilor îi este străin, nu se află sub controlul propriu și nu este dezirabil. El este capabil însă să recunoască faptul că obsesiile sunt produsul propriei sale minţi si nu îi sunt impuse din afară.

Compulsiile sunt comportamente repetitive (de ex., spălatul mainilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale (de ex., rugatul, număratul, repetarea de cuvinte în gând) al căror scop este acela de a preveni sau reduce anxietatea sau detresa ce acompaniază obsesia și nu cel de a obţine plăcere sau gratificare.

Un exemplu clasic este cel al indivizilor obsedați de microbi, care îşi pot reduce detresa mentală spălandu-se pe mâini până ce pielea lor devine carne vie, sau cei care verifică de zeci de ori încuietorile, obsedați la gândul de a fi lăsat uşa deschisă.

În unele cazuri, individul efectuează acte rigide sau stereotipe, conform unor reguli elaborate idiosincratic, fără a fi capabili să spună de ce fac aceasta. Prin definiţie, compulsiile sunt, fie clar excesive, fie nu sunt conectate in mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să prevină.

Cele mai frecvente compulsii implică spălatul si curăţatul, număratul, verificatul, solicitarea de asigurări, acţiunile repetate și ordonarea.

Adulţii cu tulburare obsesivo – compulsivă recunosc la un moment dat că obsesiile sau compulsiile lor sunt excesive sau nejustificate.

De exemplu, persoana poate recunoaşte o compulsie de contaminare ca nejustificată , cand discută aceasta intr-o „situaţie de siguranţă” (de ex., în cabinetul terapeutului), dar nu și când este forţată să mânuie bani.

Când încearcă să reziste unei compulsii, individul poate avea sentimentul de amplificare a anxietăţii sau tensiunii care este adesea uşurată prin cedarea la compulsie.

Obsesiile sau compulsiile cauzează o detresă considerabilă, sunt consumatoare de timp (mai mult de o oră pe zi) ori interferează semnificativ cu rutina normală a individului, cu funcţionarea profesională ori cu activităţile sociale uzuale sau cu relaţiile cu alţii.

Obsesiile sau compulsiile pot înlocui comportamentul util si satisfăcător şi pot fi foarte perturbante pentru funcţionarea generală. Deoarece intruziunile obsesive pot distrage foarte mult, ele pot duce la o funcţionare ineficientă in sarcinile cognitive care cer concentrare, cum ar fi cititul sau calculatul, iar în afară de aceasta, mulţi indivizi evită obiectele sau situaţiile care provoacă obsesii sau compulsii. O astfel de evitare poate deveni extinsă şi poate restrange sever funcţionarea generală.

O abordare terapeutică prin nimic misterioasă, dar modernă și neconvențională, a tulburării obsesiv compulsive, este Terapia comportamentală bazată pe meditația concentrată.

Conform unor studii de imagistică cerebrală, s-a descoperit că zonele din creier ce prezintă o hiperactivitate în cazul tulburării OCD sunt cortexul frontal orbital și striatum. Primul din cele două are rolul de a detecta erorile, de a face verificări. În cazul OCD el devine extrem de activ, trimițând în restul creierului semnale electrice repetate cu semnificația că ceva este în neregulă. Striatumul primește impulsuri atât de la cortexul frontal orbital cât și de la amigdala, sediul sentimentului de frică și groază.Acest circuit neuronal a fost denumit circuitul îngrijorării, sau circuitul OCD.

Jeffrey Schwartz, neuropsihiatru la Universitatea California din Los Angeles, și deasemenea practicant budist, conștient de potențialul terapeutic al meditației de concentrare, adică a acelei practici de a observa conștient propriile experiențe interioare fără a emite judecăți, ca și când ele s-ar întâmpla altcuiva, a decis să vadă efectele acestui tip de meditație asupra pacienților suferinzi de OCD.

Ei au fost instruiți să nu reacționeze emoțional la disconfortul creat de simptomul OCD, observându-l și tratându-și compulsiile ca pe o simplă manifestare a unui circuit cerebral defect.

Strategia mentală a meditației conștiente aplicată de pacienți în cazul apariției unui gând obsesiv ar fi ca aceștia să gândească: „Creierul meu a generat un alt gând obsesiv. Oare chiar nu știu că el nu este ceva real, ci doar un produs negativ al unui circuit neuronal defect?”

Reetichetându-și astfel propriile simptome ca manifestări ale unor procese cerebrale patologice, pacienții cu OCD au relatat că au simțit că boala nu mai exercita control asupra lor, iar ei au devenit capabili să facă ceva în această privință. Terapia bazată pe meditația conștientă a reușit să inducă îmbunătățiri substanțiale în simptomatologia OCD, iar scanările imagistice ulterioare ale creierului au remarcat micșorarea activității excesive din circuitul OCD.

Efortul voluntar și conștient de concentrare a gândurilor a produs modificarea chimiei cerebrale, dovedind astfel neuroplasticitatea creierului și validând afirmația “mintea poate modifica creierul.” ca premisă salutară în terapia tulburării obsesivo – compulsive.

Bibliografie:

DSM IV (Diagnostic and statistical manual of mental disorders, fourth edition text revision), 2000

Sharon Begley – Antrenează-ți mintea, modelează-ți creierul. Ed. Curtea Veche, 2007