Ieri a fost ultima zi de vară. Calendaristic vorbind. Vara este asociată de obicei cu aventura, iubire, adrenalină, explorare. Şi cum să nu îţi pară rau că astea se termină?
Mulţi se pregătesc acum să reintre pe pilot automat, să revină la matca liniştită a rutinei, la deziluziile sau speranţele cotidiene, cu termen de finalizare incert.
In prima zi de toamnă automat oamenii devin melancolici. Încep să plângă iubirile pierdute, fie ele de o vară sau de ani buni. Toamna e anotimpul când dorul şi nostalgia se amprentează pe chipuri. Când lumea vrea să fie lăsată în pace, să uite sau să ierte.
Toamnei, puţin îi pasă. Ea nu se vede nici ca foaie în calendar, nici ca terrminatoare de iubiri. Ea îşi vede harnic de treabă, are de copt nişte roade şi acum, că sunt aproape gata, a dat soarele puţin mai încet, să faca economie de energie.
Când totul se va termina, îşi va lua pensulele şi va face niscai picturi pe ici pe colo, pe dealuri şi în parcuri, apoi se va declara mulţumită şi va începe să depene funigei.
Anul acesta, mă aştept la o lungă vară indiană, cu nostalgii, cu prelucrarea pierderii, cu înţelegerea inevitabilului, cu creşterea prin acceptare, cu salvarea preţioasei încărcături vitale, cu împăcarea cu sine şi cu finitudinea, mizând, încă odată, pe faptul că un sfârşit e doar un alt început.
httpv://www.youtube.com/watch?v=BT_ZQdY0h8o&feature=related
