Vis. Drumul.

 

Am un vis recurent pe care încă nu ştiu în ce împrejurări inconstientul meu îl scoate la suprafaţă.

Visul nu este acelaşi de fiecare dată, dar multe elemente se repetă şi cu siguranţă ele au semnificaţii similare.

Visez că sunt undeva, departe de casă şi parcurg un drum lung, dificil şi presărat cu obstacole din cele mai neaşteptate, de care în mod firesc m-aş teme sau pe care le-aş considera insurmontabile. Visul de azi noapte este primul care apare după şase luni de la despărţirea de ….hai să nu zic „El”, ci un stil de viaţă proiectat, un cămin şi o potenţială familie.

Drumul din acest vis începe cu o cărare şerpuitoare şi abruptă prin munţi, înconjurată de vegetaţie bogată, verde, care obturează perspectiva. Nu sunt singură, ci membru al unui grup format din colegi-prieteni de la cursul de NLP, iar în faţa mea o am clar pe Jeni, micuţa, aparent fragila dar răzbatătoarea Jeni. Am un sentiment de siguranţă mergând în spatele ei, cumva repetarea paşilor ei mă scuteşte de efortul conştient de a analiza un potenţial pericol.

La un moment dat, drumul se sfârşeşte brusc într-un pod suspendat sau pe alocuri format din trepte de lemn, aşezate la distanţă una de alta, la niveluri diferite, dar al căror traseu urcă, urcă, dispare ca în ceaţă.

Ştiu că în jurul meu sunt colegii care parcurg şi ei acelaşi drum, dar acum nu-i mai văd, văd doar treptele suspendate deasupra hăului, periculoase, fără parapeţi sau balustrade şi mă concentrez – uimită de faptul ca nu simt vreo teamă anume, ci doar grijă – la paşii care mă duc înainte, mai sus.

Treptele se sfârşesc şi în faţă apare un tunel mare, cilindric, similar toboganului gonflabil de la scara avioanelor, dar mult mai mare şi care coteşte către stânga. Toţi colegii se aruncă în el şi dispar alunecând fericiţi, ca la un parc de distracţii. O văd pe Jeni dispărând la rândul ei în hăul găurii deschise şi mă trezesc, cu inima bătându-mi tare, neliniştitor de tare.

Conştiinţa trezită brusc realizează că respiraţia este rapidă şi superficială. Mă concentrez asupra respiraţiei, amplificând-o şi modificându-i controlat ritmul. Cu fiecare respiraţie calmă, bătăile inimii se reglează copiind şi intrând în ritmul lin al inspirului şi expirului.

Odată corpul liniştit, mintea începe să freamăte, să caute paralele, asociaţii, sensuri.

Îmi reamintesc de câteva fragmente din celelalte visuri-drum. Drum: singură, printre mărăcini şi ierburi tăioase, montaigne-russe-uri uriaşe cât munţii, tobogane imense şi ameninţător înclinate, străduţe labirintice cu case în curţile cărora câinii latră a pericol, mers epuizant, efort, căutare.

Îmi răsare în minte o idee ca o revelaţie: simt că în afară de sensul clar de evoluţie şi schimbare profundă, ceea ce caut şi către care mă îndrept pe fiecare drum din vis este „acasă”. Este acea „acasă” pierdută, regăsită şi iar pierdută. Sentimentul de „aici nu e locul meu” mă inundă iar şi îmi reamintesc un sentiment nou, trăit cu o seară înainte când am înţeles şi simţit – ce înseamnă un „mort-viu”. Cineva care trăieşte perfect eficient după orice criteriu al lumii exterioare, dar a cărui coajă perfect polizată şi colorată nu conţine decât fum.

Despre cauze şi remedii, în visul care va urma.